istoric de cauciucuri

Cauciuc , substanță elastică obținută din exudările anumitor plante tropicale (cauciuc natural) sau derivată din petrol și gaze naturale (cauciuc sintetic). Datorită elasticității, rezistenței și rezistenței sale, cauciucul este elementul de bază al anvelopelor utilizate în vehicule auto, aeronave și biciclete. Mai mult de jumătate din cauciucul produs este inclus în anvelope auto; restul merge în piese mecanice, cum ar fi montaje, garnituri, curele și furtunuri, precum și produse de consum, cum ar fi încălțăminte, îmbrăcăminte, mobilier și jucării.

Principalii constituenți chimici ai cauciucului sunt elastomerii sau „polimerii elastici”, molecule mari de tip lanț, care pot fi întinse până la lungimi mari și totuși își pot recupera forma inițială. Primul elastomer comun a fost polisoprenul , din care este fabricat cauciucul natural. Format într-un organism viu, cauciucul natural este format din solidele suspendate într-un fluid lăptos, numit latex , care circulă în porțiunile interioare ale scoarței multor copaci și arbuști tropicali și subtropicali, dar predominant Hevea brasiliensis , un copac înalt de rasinoase, originar din Brazilia. Cauciucul natural a fost descris pentru prima dată științific de Charles-Marie de La Condamine și François Fresneau din Franța în urma unei expediții în America de Sud în 1735. Chimistul englez Joseph Priestley i-a dat numele de cauciuc în 1770, când a descoperit că poate fi folosit pentru a freca urme de creion. Succesul său comercial principal a apărut abia după procesul de vulcanizare a fost inventat de Charles Goodyear în 1839.

Cauciucul natural continuă să dețină un loc important pe piață astăzi; rezistența sa la acumularea de căldură o face valoroasă pentru anvelopele utilizate pe mașinile de curse, camioane, autobuze și avioane. Cu toate acestea, constituie mai puțin de jumătate din cauciucul produs comercial; restul este cauciuc produs sintetic prin procese chimice cunoscute parțial în secolul al XIX-lea, dar nu au fost aplicate comercial până în a doua jumătate a secolului XX, după al doilea război mondial . Printre cele mai importante cauciucurile sintetice sunt cauciucul butadienă , cauciucul stiren-butadienă , neoprenul , cauciucurile polisulfide (tiokoli), cauciucul butilic și siliconele . Cauciucurile sintetice , precum cauciucurile naturale, pot fi întărite prin vulcanizare și îmbunătățite și modificate în scopuri speciale, prin întărire cu alte materiale.